back!

dupa ce am renuntat la job-ul meu de manager in vanzari...viata a capatat o alta forma :)
nu prea am de ce sa ma plang, bine platit era, programul nu era flexibil, ci era facut de mine ;) , competente mi-am dezvoltat cat sa ma bucure activitatea in sine si cat sa ma bucur de increderea celorlalti, care imi cereau sfatul sau ajutorul desi eram ultima venita, sef...nu mai zic... :D
consider diabolic acest sistem, care se hraneste exclusiv cu stari de spirit. exact satisfactiile de care ziceam mai sus m-au absorbit si m-au determinat sa ma afund in activitate, pana ce am ajunsa sa plec de acasa invariabil la 8 si sa ma intorc la 9 jum, fie ca mergeam mai intai la birou si apoi la terapie, fie invers.

visam noaptea tehnici, dezvoltam si inbunatateam tot ce invatam acolo (si am facut cursuri...slava DomnuluI!). fantastica etapa asta din viata mea! am evoluat din punct de vedere al interrelationarii extraordinar de mult, ca sa nu mai zic de convarsatie in particular, sau negociere sau argumentare.

repet, diabolic mi se pare pentru ca te alimenteaza cu satisfactii care nu tin de material (banuiesc ca nu mai e nevoie sa mentionez ca de platit era foarte bine platit), vanzarea e emotionala, managerii cauta sa atinga motivatia intrinseca, clientul te cumpara pe tine, felul tau de a vorbi, nevoia de a stii ca te poate suna oricand pentru un sfat sau o parere. contractul nu-l considera incheiat cu compania, ci cu tine, cel care esti doxa de modalitati de a contrazice exact atunci cand spui cu voce tare "aveti dreptate".

nu mi-am propus un elogiu managementului in vanzari directe, am enumerat succint lucrurile care mi-ai adus succes si m-au tinut in priza un an si jumatate.

de curand am renuntat (din motive personale, fara legatura cu compania) si mi-am amintit cu sunt eu de fapt :)

ma bucur de dimineti in care am timp sa prepar micul dejun, in care nu mai detest ceasul desteptator, in care primul gand nu mai e sa citesc mailul sau sa planific urmatoarea sedinta cu unitul.
ma bucur de zile in care nu am nimic de facut, nu tin interviuri, nu motivez, nu ma prezint cu tocurile din dotare si privirea incordata, gata sa prinda un detaliu aducator de triumf in orice discutie.
ma bucur de suficient timp acasa, cat sa inventez masti naturale pentru fata, retete, cat sa schimb ghivecele florilor mele, sa-mi resuscitez bonsaiul parasit, sa mut de o suta de ori pozitia veselei din dulap.
ma bucur de plimbari lungi pe jos, de cumparaturi de fleacuri, care au inlocuit traditionala incursiune din week-end la supermarket.
planuiesc o bicicleta, o zi la munte (obligatoriu in cursul saptamanii!), o placinta cu branza si multe lazi cu fruncte, din care sa abunde salate, limaonada si suc de grep :)

ma bucur ca mi-am relaxat creierul suficient cat sa visez activitati cu draga mea Maria, planuri de bataie pentru nesuferitele programe plictisitoare, pe care simt din nou nevoia sa le abordez altfel (pentru ca trebuie sa marturisesc ca am si eu preferintele si antipatiile mele in privinta programelor :)

ma bucur sa zambesc senin (si nu pentru un nou bonus, desi nu ar strica :p) din te miri ce, ma bucur de iubire, de soare, de nici prea mult-nici prea putinul timp, de pozele din concediu (cu colegii de birou, evident), de prima zi de luni din ultimii 6 ani (exceptand concediile de Paste sau Craciun) in care am fost la tara, de busuiocul meu care creste vazand cu ochii, de soarele care bate puternic prin geamul din bucataria mea.

o zi frumoasa, simpla si linistita!

zi de zi

am avut o saptamana ca in povesti!
dupa un week-end dezastruos, care a culminat in noaptea de duminica spre luni, speram sa se fi apuizat toata energia negativa si sa razbata un colt de liniste si pe strada mea.
bineinteles ca asa s-a intamplat. mai ales atunci cand a refulat canalizarea si ne-am trezit cu o cada cu apa...pura...care nu curgea pe nicaieri. si daca se mai golea melceste cada, toata apa se scurgea tot in casa, doar ca pe podea, prin intermediul unei stimabile tevi. am plecat ca sinistratii din casa, pt ca nu se putea dormi...
cand s-a reparat pacostea de canalizare, am inceput sa curatam, sa spalam cam tot ce avem prin casa, sa frecam, sa constatam ca s-a terminat detergentul, sa dezinfectam. atat de temeinic realizat a fost acest proces, incat aseara m-am pomenit dandu-ma cu spirt pe maini, asa...de drag sa-i simt mirosul cu care m-am obisnuit si care-mi da un straniu sentiment de siguranta :))

azi, alta zi. pentru ca posedam un pusti care trebuia dus la culcare in cel mai scurt timp si o mama ingrijorata acasa, care nu intelegea unde sunt cu copilul ei si de ce nu i-l mai duc o data (cred ca si-a amintit toate filmele cu femei nebune care dispar cu copiii omului, ca tot vorbisem dimineata cu ea despre cat de tare imi doresc eu un bebe :)), m-am oprit sa fac niste copii xerox. intru cu bebe, salut, spun ce vreau (cate 2 exemplare fata-verso) si ne postam in fata xeroxului. meticulos, domnul se pune pe deslusit misterele tenebroasei aparaturi si xeroxeaza incet si tacticos cele 24 (!!) de coli. tot procesul a durat cam 20 de min..............................la finalul carora, cu telefonul sunand intr-o mana (mama lui bebe) si cu cele 48 de coli in cealalta, ma pregatesc sa platesc cei...28,8 ron! what??
dup ce mi-am pierdut 20 de minute din viata langa culmea ineficientei, aflu ca platesc fiecare foicica cu 60 de bani...high life, n-am ce zice (e drept ca am constatat ca nici macar nu trebuia sa copiez doua exemplare, dar asta deja e un detaliu superfluu :)

ajunsa in sfarsit acasa, constat ca cineva a uitat sa-mi lase cheia, asa ca merg in cautarea unui service auto, pe dudesti, sa o recuperez...

iata-ma, la 17.00 in pat, asteptand cu nerabdare surprizele pe care mi le rezerva minunata zi de vineri din aceasta minunata saptamana, in care, daca as scrie cate am patit cu masina si cu serviceurile auto, as primi o diploma de excelenta in fictiune.

recomandarile mele pentru astfel de situatii sunt: un search rapid pe youtube: "zi proasta". de aici te duce valul prin tot felul de peripetii nemaivazute si nemaiauzite, caci (mai) toate sunt reclame, unele chiar extraordinar realizate, numai a mea se vede treaba ca e pe bune...

cine?

ma intreb daca e vreun om in lumea asta alaturi de care sa poti trai. ma intreb ce ar trebui sa te lege de el si cum ar trebui sa fie acest impreuna.
gasim tot felul de conexiuni, grupuri bazate pe pasiuni comune, aspiratii comune, interese sau planuri de viata comune, dar....intotdeauna exista un dar...
exista oare acel om cu care sa coexistam? exista undeva cineva care sa ne fie alaturi cu adevarat?
in afara de Dumnezeu nu-mi trece nimic altceva prin cap. si El e acolo, doar ca noi ni-L amintim doar la nevoie, la necaz sau de teama unei aspiratii prea inalte si atunci ii cerem ajutorul...
dar omul acela cu care sa construiesti o casa, o viata, o familie, un vis, un plan, un an...unde este?
unde e partea cealalta? visam toti androgini, dar suntem doar jumatati fugare. cu fetele transformate in magneti, cautam orice pol compatibil, in speranta ca va ramane lipit. si ne mintim. pe noi, pe ei, o lume intreaga "uite, stam inca lipiti, ce frumos...
dar unde e minunatia pe care am citit-o eu in carti? unde e viata linistita, traiul deloc usor, dar minunat al convietuirii?
traim prietenii online, anuntam in presa si pe siteuri disponibilitatea si fervoarea cu care cautam.
prieteni, iubiti, parteneri de viata. toate se transforma in parteneriate. eu spal vase, tu duci gunoiul. eu gatesc, tu speli rufe. eu cumpar tigari, tu faci cafea. eu visez, tu-ti vezi de viata si de visele tale.

la baza stau motivatii complexe....chiar daca nu exista copii, impartim chiria, platim rate, visam case. si uite asa uiti sa analizezi ce simti tu. uiti sa te intrebi daca esti fericit, daca il faci fericit pe cel de langa tine. uiti ce inseamna de fapt fericirea. daca te-ar intreba cineva acum, nici n-ai putea sa-i spui de ce ai nevoie ca sa fii fericit. pentru ca ai cam tot ce e nevoie din punct de vedere social. dar sufletul??? el cui ramane? de el cine se mai ocupa?? tu nu ai timp, trebuie sa-ti vezi de job si de mancarea de fasole, trebuie sa suni o prietena sa-i zici "la multi ani!", sa saluti, sa raspunzi, sa faci, sa ajuti, sa mergi, sa zambesti, sa faci cunostinta...
dar sufletul??? de el cine sa se mai ingrijeasca?
gura pacatosului adevar graieste... in gluma spunem adevaruri si in gluma trecem peste necazuri. in gluma traim si in gluma ne suparam.

- cum ar trebui sa fie barbatul perfect?
- destept, atent si cu simtul umorului!

dar sufletul???

caut job?

vorbeam azi cu o mama la telefon. plangea de mila fiului ei, ca trebuie sa plateasca in fiecare luna, bietul de el, rata la masina (ford focus luat in leasing, 1900 ron lunar), ca mai are rate mai mici pentru te miri ce credit de nevoi personale (din care nu a cumparat practic nimic astfel incat sa poata arata azi cu degetul "uite, pentru paharul ala platesc eu luna de luna 200 eur"), ca nu gaseste sa se angajeze, dragul de el, ca el vrea, dar e criza si cine naiba mai angajeaza pe vremurile astea? ca sa fie ei ai nicazu' cu legile lor si cu impozitele lor cu tot, ca noi nu putem sa-l ajutam si cat sa-i dam din pensia noastra?
credeti-ma ca nu e un exercitiu de imaginatie, nu e mama lui Goe reloaded, la capatul celalalt al firului se sufoca femeia de plans si suspine...
-pai, zic eu, lasa ca nu e chiar asa de grav, pana la urma poate sa cedeze leasingul, nu?
-nuuu, nu poate, ca a fost azi la compania de leasing si le-a zis ca le da masina inapoi si vrea in schimb avansul de 200 de milioane, dar aia n-au vrut...
-pai normal ca nu, ce avans sa-i dea, cand pot astepta linistiti sa nu plateasca ratele si sa-i ia masina moca? dar poate sa cedeze leasingul, sa-l preia altcineva, care sa plateasca in continuare ratele si sa-i dea avansul lui. asta se poate sigur.
- eu stiu dca o vrea asa?
hmmm...
din istoria compatimitului cu pricina aflu ca a terminat cu chiu cu vai scola profesionala ("ce sa-i faci? daca nu i-a placut scoala, n-am avut ce sa-i facem..."), ca n-a lucrat vreodata mai mult de 6 luni consecutiv. ca n-a fost decat sofer. ca nu stie, practic sa faca altceva util pentru un angajator in afara de condus. ca are 27 de ani. !!! . end of CV.
locuieste cu parintii, deci masa, casa, spalat, calcat, curat, cumparaturi, utilitati nu intra in aria lui de interes.
si-l bocea mama si suduia pe care cum apuca, doar doar i-o veni vreo idee sa-l ajute pe odor.
mi-am stapanit cu greu revolta si am cautat sa inchei repede si politicos discutia.
si-am ramas pe ganduri.
cine, Dumnezeule mare, vrea si nu poate??
care om in lumea asta nu are alta pretentie decat sa gaseasca un job si nu gaseste?
una e sa cauti un post de top management sau mai stiu eu ce, ceva anume, de la o limita minima in sus (ca remuneratie) si alta e sa mori de jale si neputinta fara sa vrei sa faci de fapt nimic.

nu ma revolta conditia tanarului in cauza, ci parintii. pai cum sa li se trezeasca printul din padurea adormita si sa puna mana sa invete sa se faca util in vreun fel, sa invete sa repare masini, sa spele pahare, sa mute cutii, sa macine grau, sa spuna poezii, sa serveasca la masa, sa impleteasca cosuri, sa deguste vinuri, sa curete peste, sa lipeasca etichete, sa......................., daca ei il cocolosesc si-i duc dimineta cacao cu lapte fierbinte si-o mangaiere si niste banuti din putinul lor, in loc sa-l lase sa se descurce??
sunt atat de multe lucruri pe care le-ar putea face un om cu doua maini, doua picioare, doi ochi, urechi (tot doua), cu tot ce am si eu (si functionale toate) incat nu inteleg, iertati-ma, dar nu pot sa inteleg cum poate mama lui sa planga.

eu inteleg (prin empatie, ca practic e apa de ploaie ce spun) ca un parinte ar face orice pentru copilul lui si si-ar da si sufletul pentru el, dar sa-l vrei prost...sa mor daca pricep!

o fi criza... n-o fi...mi-e greu sa-mi dau cu parerea, s-au inchis intr-adevar multe firme care mai mult faceau fuguratie si deduceau TVA, dar nu cred ca nu mai mananca, nu se mai imbraca si nu mai traiesc oamenii! nu e mai putina lume pe strada, nu sunt mai putine masini, nu suntem mai putin imbracati, nu bem mai putina apa. poate suntem mai cumpatati cand vine vorba de cumparaturi, dar era si cazul. poate unii sunt mai putin dispusi sa plateasca brandul, dar in aceeasi masura platesc mai abitir altii, deci se echilibreaza cumva situatia.
prin urmare eu nu cred ca, in masura in care chiar esti dispus sa muncesti pentru banii tai, nu o poti face. depinde ce si cat stii sa faci si cat de mare e disponibilitatea ta in a invata si a te adapta cerintelor.
cred cu tarie ca atunci cand ai ceva de oferit si ceea ce oferi este de calitate, esti si platit. nu intotdeun la inaltimea efortului depus, nu intotdeauna la inaltimea sacrificiilor pe care le-ai facut ca sa inveti, nu intotdeuna la inaltimea greutatii (hmmm...inaltimea greutatii....chiar ca sunt interesanta:) ) cu care induri colegi/ sefi/ clienti/ etc. nevolnici, dar intotdeauna e ceva mai mult decat nimic.

propun tuturor celor care sunt in cautarea unui job o compunere libera cu tema "iata ce pot face cu doua maini dibace" (sau picioare, sau papile sau orice altceva, functional si disponibil sa fie)
spor la treaba!

competenta

vorbeam zilele trecute cu niste prieteni, la una din cafenelele linistite de pe Lipscani despre vreme, criza (daca s-au epuizat toate subiectele pe tema asta, acum se vorbeste despre oamenii care vorbesc doar despre criza :)), joburi, chirii si cate si mai cate. din vorba in vorba, ajungem la competenta.
noi am reusit sa o impartim in 4 etape. de fapt nu noi, e o clasificare stabilita de ceva vreme, de altii mai vrednici si mai destepti decat noi, doar ca ne-am inpotmolit la ordinea tipurilor de competenta...
prin urmare, eu sunt de parere ca exista:
*incompetenta neconstientizata (cand habar nu ai sa conduci, n-ai incercat niciodata, dar crezi ca orice prost poate sa o faca si n-ai nici cea mai vaga idee despre cat de penibila va fi prima incercare)
*incompetenta constientizata (dupa ce a murit motorul, a sughitat masina de 17 de ori, cat ai incercat tu un marsalier, iti dai seama ca esti varza murata si mai ai o gramada de invatat. eventual te gandesti ca nu vei reusi niciodata, dar te imbarbateaza imaginea tuturor prostilor de pe sosea si traditionalul ,,daca ei pot, voi putea si eu, da' ce?? eu sunt mai prost??,,)
*competenta constientizata (cand stapanesti foarte bine tot ceea ce reprezinta competenta, in exemplul nostru, esti constient ca trebuie sa te asezi pe bancheta, iti pui centura, reglezi oglinzile, pornesti motorul, ai grija ca in acelasi timp in care ridici pidiorul de pe ambreiaj sa apesi acceleratia...bla...bla...deci te folosesti de tot ce ai invatat pana in momentul asta, stiind ca poti)
*competenta neconstientizata (cand esti atat de competent incat nu te mai gandesti la ce faci, lucrurile vin de la sine. nu mai calculezi felul in care apesi pe acceleratie si ridici de pe ambreiaj, o faci pur si simplu, la fel cum reflex devine gestul de a semnaliza, fara sa te gandesti ,,urmeaza sa virez stanga, deci voi semnaliza. stanga,, :))

perfect logic si perfect normal, asa cum ar spune un prieten. doar ca exista si a doua varianta

*primele doua clasificari coincid, care va sa zice la prostie cazi mai usor de acord, nu sunt chiar atatea de dezbatut.
*competenta neconstientizata (de-abia ti-ai luat permisul si mergi cu o viteza mai mare decat esti capabil, dar pt ca ai luat sala si traseul, consideri ca esti atat de bun incat n-o sa-ti stea autostrada soarelui in cale tocmai tie, nu??)
*competenta constientizata (cand esti bun si stii prea bine lucrul asta si-ti faci si o manea, sa stie lumea ca ai valoare si ai dusmani :)

sincer, nu stiu cui sa dau dreptate, logica are fiecare dintre clasificari, atat ca tin mai mult cu a mea, dar nici pe-a doua nu o pot contrazice, se refera la altceva... (e drept ca am avut grija sa o descriu ceva mai sumar, dar ce nu am mai mentionat coincide cu descrierea primei clasificari).

gargarita-rita

din seria urarilor penibilo-jenante emanate cu ocazia diferitelor ocazii, in frunte cu "catelus cu parul cret, sa ai jeepul in cotet, o vila mare cu piscina, banca alaturi ca vecina, o lopata pentru bani, sanatate, la multi ani!" (recunosc, e copy-paste, m-a ferit Dumnezeu de asa orori de sarbatori...) si terminand cu "iti doresc sa ai parte de norocul unei fericiri depline si fericirea unui noroc deplin" (asta e de pe vremea matusii mele, cea cu oracolul), imi fac si eu in seara asta o urare, asa de joi seara-spre noaptea tarziu (vechea mea trauma cu florile daruite fara ocazie si fara motiv, asa doar de drag...)
imi doresc sa simt si peste 10, 20, 50 de ani ce simt acum. as vrea sa nu uit niciodata cum e sa-ti verifici de 100 de ori pe minut telefonul, de parca ar zbura mesajele spre tine cu o viteza similara batailor inimii, cu toate ca nu am puls suficient de rapid sa faca fata verificarilor efectuate pe ecranul telefonului...
imi doresc sa ma trezesc in fiecare dimineata cu emotii, cu graba de a face dus, cu dragul de a face cafea si cu dorinta de a aseza frumos zambetul pe fata cuiva, chiar daca mi-am sacrificat pentru asta o ora dimineata devreme.
imi doresc sa-mi iubesc si peste 100 de ani casa, asa cum o iubesc acum, cu bulina ei cu tot, cu bucataria mica si cu baia in care daca as pune o cada nu s-ar mai deschide nici usa macar... (dar din dorinta nu face parte si casa, adica sa-mi doresc sa stau tot aici si peste 100 de ani, no way!)
as vrea sa nu uit niciodata cum e sa te ia entuziasmul pe sus si sa te pomenesti zambind cand privesti un telefon, o carte, o perna, un stalp, o balustrada, o ceasca, un pix, o biata coala de hartie...
as vrea sa ma supere si sa ma preocupe si cand o sa fiu bunica tot lucruri marunte, lipsite de vreo importanta, dar carora sa le atribui in asteptarea mea dimensiuni catastrofale. sa urzesc planuri si sa intorc pe toate fetele un cuvant, un gest, o privire, sa le caut justificari, sa le intuiesc vreo cauza ascunsa, pentru ca mai apoi sa vad ca barbatii sunt atat de simpli si de precisi in actiunile lor incat ma bufneste rasul la gandul ca mi-au trecut atatea scenarii balzaciene prin cap...
din suflet as vrea sa mi se taie picioarele dintr-o privire asa cum mi se intampla acum

mai trec pe lista mea setea cu care scriu poezii de dor si de durere, dragul cu care calc camasi dimineata si dorinta de a avea multi, multi copii (aici vreau sa spun ca-mi doresc sa-mi doresc copii si dupa ce-l nasc pe primul, sa uit de dureri si colici si pampersi si tipete si sa mai fac macar vreo doi dupa :)

as vrea sa zambesc si sa iubesc si sa astept, sa caut si sa tanjesc cu aceeasi energie si cand o sa incurc numele moderne si complicate ale nepotilor mei, pana la urma e si asta o sursa de momente de fericire, nu?

cat?

cam atat de mult si de frumos imi pare rau...

imi pare rau

nu-mi pare rau si nu regret mai nimic din tot ce am facut. toate erorile impardonabile, toate greselile, toate rateurile "realizate" mult prea devreme au rezultat un final fericit. din toate am invatat si pe toate le-am transformat in experienta de viata pe care o cautam si pe care unii o etaleaza cu fala.
nu-mi pare rau pentru [aproape] nimic din ce-am facut si pentru nimic din ce am pierdut, nimic din cele care mi-au fost furate si nici pentru cele pe care am fost pacalita sa le cedez.
nu-mi pare rau pentru ce-am fost si nici pentru ce sunt. cu atat mai putin pentru ce as fi putut sa fiu!

imi pare rau ca nu stiu sa ascund lacrimi. si daca, intr-un efort suprauman le inghit si le ascund in cerculete de fum, ochii mei nu au mintit niciodata.
imi pare rau pentru ca nu am stiut sa fiu niciodata cel neimplicat si linistit, dar imi asum zambind rolul si implicarea si nelinistea...
imi pare rau ca n-am stiut niciodata sa cer. sa pretind fericiri pe care le-am regizat pana la cel mai mic detaliu, dar pe care nu le-am rostit cu voce tare niciodata.
imi pare rau ca nu cred niciodata cand zic hotarata "e un fleac [m-au ciuruit :)) ], peste 10 ani o sa ma gandesc zambind la zilele astea", desi stiu ca e cat se poate de adevarat.

imi pare rau ca nu pot fi cu adevarat furioasa. mie imi trece. intotdeauna...

tic tac

o vorba romaneasca spune "lasa ca si maine e o zi!"
bine, nu e chiar romaneasca, vine de undeva, dintr-o scena de film, unde se vrea subliniata durerea extrema a eroinei, iar citatul de mai sus subliniaza ca ea, incercata de aprigi dureri sufletesti, isi face curaj si isi promite ca si maine va mai putea respira fara el si va putea sa zambeasca (cu respiratul treaca- mearga, dar de zambit credeti-ma ca se indoieste sincer. de asemenea va putea sa se uite in oglinda fara el si sa se dea in continuare cu ruj pe buze, in fine, va putea trai. trebuie sa luati in calcul ca astea nu sunt replici din film, ci interpretarea mea, deci eu presupun ca ea gandea x, in schimb tot eu presupun ca de fapt se amagea doar cand gandea x... :))
varianta romaneasca e ceva mai pragmatica, care va sa zica, nu mai muncim atat azi, ca si maine e o zi...

cine sta in bloc cu bulina sa ridice mana (sus :)
cine sta in bloc cu bulina si era acasa in timpul cutremurului sa ridice mana (tot sus, ca mie asa imi zicea doamna la scoala).
cine sta in bloc cu bulina, undeva mai sus de parter si era acasa in timpul cutremurului sa ridice mana (stiti voi unde, nu mai zic, ca m-a invatat mai tarziu o alta doamna ca e pleonasm, dar doar la lectia cu tema asta, ca in rest si ea tot asa zicea).
cine sta in bloc cu bulina, la un etaj superior si era acasa in timpul cutremurului si nu si-a pus problema ca maine poate nu mai e o zi (cel putin pentru el) sa nu ridice mana, ca stiu ca nu e nimeni.

da, ati ghicit, stau in bloc cu bulina si am simtit cutremurul in fiecare bucatica din casa, in peretii mei, care nu se zguduiai ci se leganau si in fiecare ghiveci de flori, ca erau aliniate toate, parca jucau sarba, nu alta.

si pentru ca in timpul cutremuratorului eveniment tocmai scriam despre prune (deci eram suparata rau), am incercat sa-mi stapanesc spaima si sa zic indiferenta "ei si? daca muream, muream si gata!"
si pentru ca supararea mea venea de undeva anume, generatorul ei ma intreaba uimit "pai muream asa, suparati??"
da, se pare ca asa s-ar fi intamplat...
dar de ce, draga domnule, nu ne-am pus problema asta de ieri, de cand m-ai suparat?
ia sa stam noi frumusel si sa chibzuim de doua ori inainte de a face ceva, daca maine nu mai apuc sa indrept? daca nu mai apuc sa iert? daca nu mai apuc sa fac ce am amanat azi?
ia spuneti voi sincer (nu ridicati mana, ca stiu ca e valabil pentru toti) va ganditi vreodata la asta?

ia mutati-va voi la mine in bloc, sa vedeti voi ce frumos rasare soarele, dragutul de el, a doua zi si ce lunga e ziua pana la rasaritul lunii... si ia spuneti-mi voi, ce fel de barbat rateaza o [poate ultima] zi in care sa ii aduca flori minunatei lui?
se pare ca ati ghicit... sa mai astept un cutremur, poate-poate?

a! si mai am o nedumerire: si ea tot la asta se gandea?

acasa

imi amintesc de perioada din scoala generala. timpul meu trecea de la o vacanta la alta. asa imi dadeam seama ca a mai trecut un an, la vacanta de vara :)
timpul trecea de la un 15 sept la altul, de la o teza la alta, de la un capitol de istorie la altul si de la o noua regula de gramatica la alta.
nu percepeam ziua ca atare, nu simteam orele, reperele mele erau constituite de ce carte am mai terminat, week-end.urile in care jucam T.O.M.A.P.A.N.T. , jocurile din fiecare anotimp: pitita, cu sania la derdelus, disectii pe broaste -unchiul prietenei mele Raluca era medic veterinar si sterpeleam tot felul de fiole, care pentru noi erau invariabil anestezice :)) - pomenile pe care le facem cu frunze de vita de vie, dulceata si nisip pentru vreun gandac strivit prin curte, dupa-amiezile petrecute la garla, cu porumb furat, copt pe malul Ialomitei, focurile pe care le faceam noaptea la poarta, la care coceam corcoduse infipte in betisoare (n-am sa uit aroma inconfundabila de corcodusa acra, calda, vestejita si plina de funingine...). bine, recunosc si de tigarile pe care le faceam din foile din oracolul matusii mele (oracol vechi, foi ingalbenite, satisfactie garantata!) si iarba uscata (de-asta de pe sant, nu auzisem noi de alte alea...).

la un moment dat, pe la vreo 20 de ani, cand deja eram student angajat, chirias, pe picioarele mele, mi-am dat seama ca am alte repere temporale... ziua in care plateam chiria, data scadenta a facturii de telefon, sambata in care imi puneam ceasul sa sune tot la 6.20 doar pentru satisfactia de a-l inchide si a ma culca inapoi (niciudata nu reuseam sa adorm din nou...).
problema e ca se formeaza un cerc vicios, faci lucruri pentru a respecta angajamente si respecti angajamentele astfel incat sa poti face lucrurile care sa-ti permita sa respecti angajamentele, ca altfel nu mai poti face lucrurile si se duc pe apa sambetei angajamentele...

si acum platesc facturi, chirie, intretinere, abonament ratb (si orice mai intra la capitolul angajamente) pentru ca si acum mai fac lucruri (mai putin de doua joburi n-am avut vreo luna incepand cu primul an de facultate), in schimb..... am un sens, nu din inertie.

acum ma intorc acasa, unde ma asteapta printre altele, o serie de realizari:
























PS: kev, iarta-mi diletantismul cu care am facut pozele...

prune

citeam pe blogul simonei catrina, pe care o astept ca pe ace, fie pe blog, fie in articolele din tango, o solutie amuzanta pentru depresiile acute: iei un kilogram de prune, le mananci si apoi bei o sticla cu apa. reteta e garantata, cu siguranta dupa ce administrezi leacul nu te mai preocupa atat depresia, pe alocuri te apasa alte dureri :) - pentru cunoscatori, e o tehnica de vanzari la baza, "liftul", care consta in mutarea generatorului de stres catre o alta nemultumire mai mica si mai usor de rezolvat, astfel incat sa uite clientul de necazuri :) eh, dar astea sunt alte socoteli.

noaptea trecuta mi-am pus in cap sa incerc tratamentul, dar am fost atat de suparata, incat am uitat sa cumpar prune si m-am ales cu o stare de nervozitate ceva mai intensa...

ceea ce ma apasa pe mine e altceva. ma intreb cum luam decizii. e usor sa decizi daca bei cola sau apa plata, iei in considerare o serie de factori -gust, ingrediente, nevoia care te determina sa cumperi (sete sau pofta sau mai stiu eu ce)- si cumperi.

in general oamenii fac lucruri pentru a obtine o placere sau a evita o durere/ neplacere si de aici pornesc deciziile.

dar ce ne facem cand isi baga nasul sufletul? cum administram partea emotionala si cat dozam din cea rationala?

sunt situatii in care sa decizi rational inseamna sa rupi jumatate din tine, sa te imparti in doua si sa lasi jumatatea rupta in urma, pentru ca mai apoi sa te regenerezi in timp (ca deh, le reolva timpul pe toate...)
pe de alta parte, daca mergi pe mana inimii si tragi aer in piept, inghiti in sec si mergi mai departe, inseamna sa rupi cealalta jumatate din tine.

e, in situatia asta, ce jumatate sa alegi?

nu stiu incotro e calea cea dreapta. mai mult decat sa ma rog nu am curaj inca sa fac ceva.

si pentru ca tot framant pe toate partile situatia si vad ca tot in cumpana raman, mi-am amintit de o alta poveste:

se stie ca emotiile sunt (evident) rude, ca tot convietuiesc ele care pe unde apuca. si aveau obiceiul de a-si petrece dupa-amiezile de duminica impreuna. fiecare invita celelalte emotii la masa si se odihneau si-si povesteau de cine si cum asculta oamenii.
intr-o duminica vine randul nebuniei, care invita celelalte emotii la ea, pregateste masa, le ospateaza, le serveste cu prajituri, serbet si alte bunatati si apoi le invita la joc. propune ea v-ati ascunselea (sau pitita, sau fata, depinde pe unde ati copilarit).

drept urmare, "se pune" nebunia, incepe sa numere si emotiile joaca si ele dupa cum le e felul : bucuria se bucura de locul in care s-a ascuns, tristetea era trista pentru ca presimtea ca o s-o gaseasca prima, frica se temea ca nu e locul cel mai potrivit si tot asa.

ajunge nebunia la 100 (sutaaaa! cine nu e gata il iau cu lopaataa!) si incepe sa le caute. prima o gaseste pe curiozitate, care era curioasa pe cine va gasi nebunia si tot iesea din ascunzatoare. apoi gaseste frica, pe care o auzeai tremurand de la o posta si una cate una "scuipa" toate emotiile, mai putin iubirea.

innebuneste nebunia :p la gandul ca a gasit iubirea un loc atat de bun si incepe sa rascoleasca peste tot, iese in livada, cauta pe ici, cauta pe colo si nimic. cand se opreste un pic sa-si traga sufletul, vede o tufa de trandafiri miscandu-se si zice "te-am gasit si pe tine!" si culca trandafirii la pamant.

fiindca a lovit tufa nebuneste, ii intra iubirii spinii in ochi... tipete, urlete, murea iubirea de durere. se strang emotiile, o ajuta sa se ridice, in fine, ce sa mai faca, faptul era consumat...

atunci nebunia zice "ce-am stricat nu mai pot repara, oricat de mult mi-as dori... am sa stau cu tine toata viata si am sa te ajut sa-ti gasesti drumul, n-am sa te mai las niciodata singura"

si uite asa, de atunci dragostea e oarba si tot umbla alaturi de nebunie....

hmm....asa sa fie oare??

egoism

cand m-am mutat "la oras" am constatat ca nu e atat de simplu sa stai intr-o astfel de comunitate, ca nu te ia nimeni cu masina in drumul spre casa (si daca, Doamne fereste, se intampla e de rau) - asa cum obisnuiesc vecinii mei de la tara, chiar daca uneori invitatia e facuta de la bordul unei carute (: - ca oamenii nu se saluta intre ei, nu se ajuta la caratul bagajelor si cate si mai cate.
am catalogat comportamentul drept egoism.

la facultate, desi majoritatea lucram, deci aproape nimeni nu ajunge la toate cursurile, foarte, foarte greu poti face rost de un curs de la vreun coleg (aici am avut norocul sa ma imprietenesc cu Alina, care mi le-a dat pe toate, dar nu se pune, ca nici ea nu e bucuresteanca, asadar simtea nevoia de asociere :)
egoism din nou.

si lista poate continua.

acum inteleg motivele pentru care nu se intampla toate lucrurile astea, vad chiar o gramada de beneficii, dar ce ne facem cand cel de langa noi da dovada de egoism?

cum gestionam situatiile in care un om important prefera confortul lui, constient fiind ca ne provoaca disconfort?

egoismul e al lui, fiindca nu se gandeste mai intai la mine, sau al meu, fiindca ma astept sa cantareasca de doua ori inainte de a cere ceva, sau de a face ceva ce-i cer?

care e granita dintre consens si compromis?

argument

ieri, in timp ce rumegam povestea asta cu succesul, am tot ascultat o melodie, care ilustreaza de minune imaginea.... undeva-n balcani...

povesti

azi mi-am amintit de o poveste pe care o stiu din copilarie, de pe vremea in care povestile nemuritoare reprezentau singura sursa de violenta din universul meu nemarginit (de lectura, evident).

povestea e despre un rege care isi dorea, asa cum le sta regilor bine, sa fie mai presus de toti curtenii si evident, mai presus de toti regii din lume. in aceasta perioada, un croitor (tind sa cred ca roman) a mers la rege si i-a spus ca ii fagaduieste sa-i croiasca niste haine cum nu s-au mai vazut in lume, cu broderii divine si culori cum nici macar in gradinile regale nu gasesti. atat de minunata le e tesatura, incat doar un prost nu o poate vedea.
incantat, regele ii fagaduieste la randul lui saci cu aur si bogatii minunate (povestea asta nu e cu jumatate din imparatie si fata de mireasa).
zis si facut. aduce croitorul hainele, le scoate cu deosebita grija si le arata regelui, care nu vede absolut nimic, dar isi aminteste descrierea croitorului ("doar un prost nu le poate vedea"), asa ca, desi deduce gradul de prostie pe care il poseda, isi zice ca nu e atat de prost incat sa faca din asta un comunicat public. incepe deci sa laude straiele imparatesti, cot la cot cu sfetnicii, slugile si alti bagatori de seama de la curtea regala, ba chiar, in necuprinsa lui intelepciune da croitorului ceva mai multe bogatii decat ii fagaduise.
a doua zi, in tot regatul rasunau vesti despre nemaivazutele straie regesti, cu atat mai mult cu cat la ora pranzului regele urma sa le poarte la parada (cum altfel decat) regala.
cum toti stiau ca hainele sunt relevatoare de IQ, se intreceau curtenii in a preamari iscusinta croitorului, limpezimea culorilor si unicitatea broderiilor, pana cand apare un biet copil naiv care intreaba nedumerit de ce se plimba regele in chiloti prin regat si ce l-a impiedicat de puna o toala pe el...

mi-am amintit de povestea asta in timp ce citeam "1984"- George Orvell, in care concluziona maret un intelept al actiunii "daca eu stiu ca plutesc, tu stii ca plutesc si toti oamenii din jurul nostru stiu ca plutesc, inseamna ca plutesc, chiar daca am picioarele lipite de pamant". (nu e citat mot-a-mot, dar asta e ideea).

ma intreb cate din lucrurile din jurul nostru sunt importante pentru ca asa stim toti si cate sunt cu adevarat importante.

ma intreb cat de mare e presiunea celor din jur si cat de puternica e credinta noastra ca cei din jur exercita o anumita presiune.

ma intreb de cate ori ni s-a intamplat sa facem sacrificii pentru a cumpara lucruri (fie ele telefoane, haine, bijuterii, masini, brelocuri sau sosete), doar pentru ca inca 5 persoane cu care urmeaza sa ne intalnim au un anumit "standard" si trebuie sa ne ridicam la inaltimea lui. din punctul meu de vedere toate celelalte 5 persoane au facut aceleasi sacrificii de doi (intr-un caz fericit, ca in rest ronii au mai multe zerouri) lei pentru o imagine falsa a unui grup fals, cotat cu un numar fals de stele false.

apartenenta la un grup (al oamenilor de afaceri, al fumatorilor temerari, al mamelor eroine, al sotiilor devotate, al sotilor poligami, al rock-erilor inraiti sau al raperilor duri) ne costa de multe ori mai mult decat putem plati. cand ajungi sa nu mai vezi padurea de copaci, cand conteaza mai mult cum ar trebui sa fi decat cum esti de fapt, se numeste ca esti un ins de succes!
in cazul acesta, nu pot decat sa le urez tuturor mult succes, fredonand versurile pe care un pici asemeni celui din poveste, le striga entuziasmat la vestiarul de la inot: "desteaaaptaa-teeee romaneeeeee"