back!

dupa ce am renuntat la job-ul meu de manager in vanzari...viata a capatat o alta forma :)
nu prea am de ce sa ma plang, bine platit era, programul nu era flexibil, ci era facut de mine ;) , competente mi-am dezvoltat cat sa ma bucure activitatea in sine si cat sa ma bucur de increderea celorlalti, care imi cereau sfatul sau ajutorul desi eram ultima venita, sef...nu mai zic... :D
consider diabolic acest sistem, care se hraneste exclusiv cu stari de spirit. exact satisfactiile de care ziceam mai sus m-au absorbit si m-au determinat sa ma afund in activitate, pana ce am ajunsa sa plec de acasa invariabil la 8 si sa ma intorc la 9 jum, fie ca mergeam mai intai la birou si apoi la terapie, fie invers.

visam noaptea tehnici, dezvoltam si inbunatateam tot ce invatam acolo (si am facut cursuri...slava DomnuluI!). fantastica etapa asta din viata mea! am evoluat din punct de vedere al interrelationarii extraordinar de mult, ca sa nu mai zic de convarsatie in particular, sau negociere sau argumentare.

repet, diabolic mi se pare pentru ca te alimenteaza cu satisfactii care nu tin de material (banuiesc ca nu mai e nevoie sa mentionez ca de platit era foarte bine platit), vanzarea e emotionala, managerii cauta sa atinga motivatia intrinseca, clientul te cumpara pe tine, felul tau de a vorbi, nevoia de a stii ca te poate suna oricand pentru un sfat sau o parere. contractul nu-l considera incheiat cu compania, ci cu tine, cel care esti doxa de modalitati de a contrazice exact atunci cand spui cu voce tare "aveti dreptate".

nu mi-am propus un elogiu managementului in vanzari directe, am enumerat succint lucrurile care mi-ai adus succes si m-au tinut in priza un an si jumatate.

de curand am renuntat (din motive personale, fara legatura cu compania) si mi-am amintit cu sunt eu de fapt :)

ma bucur de dimineti in care am timp sa prepar micul dejun, in care nu mai detest ceasul desteptator, in care primul gand nu mai e sa citesc mailul sau sa planific urmatoarea sedinta cu unitul.
ma bucur de zile in care nu am nimic de facut, nu tin interviuri, nu motivez, nu ma prezint cu tocurile din dotare si privirea incordata, gata sa prinda un detaliu aducator de triumf in orice discutie.
ma bucur de suficient timp acasa, cat sa inventez masti naturale pentru fata, retete, cat sa schimb ghivecele florilor mele, sa-mi resuscitez bonsaiul parasit, sa mut de o suta de ori pozitia veselei din dulap.
ma bucur de plimbari lungi pe jos, de cumparaturi de fleacuri, care au inlocuit traditionala incursiune din week-end la supermarket.
planuiesc o bicicleta, o zi la munte (obligatoriu in cursul saptamanii!), o placinta cu branza si multe lazi cu fruncte, din care sa abunde salate, limaonada si suc de grep :)

ma bucur ca mi-am relaxat creierul suficient cat sa visez activitati cu draga mea Maria, planuri de bataie pentru nesuferitele programe plictisitoare, pe care simt din nou nevoia sa le abordez altfel (pentru ca trebuie sa marturisesc ca am si eu preferintele si antipatiile mele in privinta programelor :)

ma bucur sa zambesc senin (si nu pentru un nou bonus, desi nu ar strica :p) din te miri ce, ma bucur de iubire, de soare, de nici prea mult-nici prea putinul timp, de pozele din concediu (cu colegii de birou, evident), de prima zi de luni din ultimii 6 ani (exceptand concediile de Paste sau Craciun) in care am fost la tara, de busuiocul meu care creste vazand cu ochii, de soarele care bate puternic prin geamul din bucataria mea.

o zi frumoasa, simpla si linistita!

zi de zi

am avut o saptamana ca in povesti!
dupa un week-end dezastruos, care a culminat in noaptea de duminica spre luni, speram sa se fi apuizat toata energia negativa si sa razbata un colt de liniste si pe strada mea.
bineinteles ca asa s-a intamplat. mai ales atunci cand a refulat canalizarea si ne-am trezit cu o cada cu apa...pura...care nu curgea pe nicaieri. si daca se mai golea melceste cada, toata apa se scurgea tot in casa, doar ca pe podea, prin intermediul unei stimabile tevi. am plecat ca sinistratii din casa, pt ca nu se putea dormi...
cand s-a reparat pacostea de canalizare, am inceput sa curatam, sa spalam cam tot ce avem prin casa, sa frecam, sa constatam ca s-a terminat detergentul, sa dezinfectam. atat de temeinic realizat a fost acest proces, incat aseara m-am pomenit dandu-ma cu spirt pe maini, asa...de drag sa-i simt mirosul cu care m-am obisnuit si care-mi da un straniu sentiment de siguranta :))

azi, alta zi. pentru ca posedam un pusti care trebuia dus la culcare in cel mai scurt timp si o mama ingrijorata acasa, care nu intelegea unde sunt cu copilul ei si de ce nu i-l mai duc o data (cred ca si-a amintit toate filmele cu femei nebune care dispar cu copiii omului, ca tot vorbisem dimineata cu ea despre cat de tare imi doresc eu un bebe :)), m-am oprit sa fac niste copii xerox. intru cu bebe, salut, spun ce vreau (cate 2 exemplare fata-verso) si ne postam in fata xeroxului. meticulos, domnul se pune pe deslusit misterele tenebroasei aparaturi si xeroxeaza incet si tacticos cele 24 (!!) de coli. tot procesul a durat cam 20 de min..............................la finalul carora, cu telefonul sunand intr-o mana (mama lui bebe) si cu cele 48 de coli in cealalta, ma pregatesc sa platesc cei...28,8 ron! what??
dup ce mi-am pierdut 20 de minute din viata langa culmea ineficientei, aflu ca platesc fiecare foicica cu 60 de bani...high life, n-am ce zice (e drept ca am constatat ca nici macar nu trebuia sa copiez doua exemplare, dar asta deja e un detaliu superfluu :)

ajunsa in sfarsit acasa, constat ca cineva a uitat sa-mi lase cheia, asa ca merg in cautarea unui service auto, pe dudesti, sa o recuperez...

iata-ma, la 17.00 in pat, asteptand cu nerabdare surprizele pe care mi le rezerva minunata zi de vineri din aceasta minunata saptamana, in care, daca as scrie cate am patit cu masina si cu serviceurile auto, as primi o diploma de excelenta in fictiune.

recomandarile mele pentru astfel de situatii sunt: un search rapid pe youtube: "zi proasta". de aici te duce valul prin tot felul de peripetii nemaivazute si nemaiauzite, caci (mai) toate sunt reclame, unele chiar extraordinar realizate, numai a mea se vede treaba ca e pe bune...

cine?

ma intreb daca e vreun om in lumea asta alaturi de care sa poti trai. ma intreb ce ar trebui sa te lege de el si cum ar trebui sa fie acest impreuna.
gasim tot felul de conexiuni, grupuri bazate pe pasiuni comune, aspiratii comune, interese sau planuri de viata comune, dar....intotdeauna exista un dar...
exista oare acel om cu care sa coexistam? exista undeva cineva care sa ne fie alaturi cu adevarat?
in afara de Dumnezeu nu-mi trece nimic altceva prin cap. si El e acolo, doar ca noi ni-L amintim doar la nevoie, la necaz sau de teama unei aspiratii prea inalte si atunci ii cerem ajutorul...
dar omul acela cu care sa construiesti o casa, o viata, o familie, un vis, un plan, un an...unde este?
unde e partea cealalta? visam toti androgini, dar suntem doar jumatati fugare. cu fetele transformate in magneti, cautam orice pol compatibil, in speranta ca va ramane lipit. si ne mintim. pe noi, pe ei, o lume intreaga "uite, stam inca lipiti, ce frumos...
dar unde e minunatia pe care am citit-o eu in carti? unde e viata linistita, traiul deloc usor, dar minunat al convietuirii?
traim prietenii online, anuntam in presa si pe siteuri disponibilitatea si fervoarea cu care cautam.
prieteni, iubiti, parteneri de viata. toate se transforma in parteneriate. eu spal vase, tu duci gunoiul. eu gatesc, tu speli rufe. eu cumpar tigari, tu faci cafea. eu visez, tu-ti vezi de viata si de visele tale.

la baza stau motivatii complexe....chiar daca nu exista copii, impartim chiria, platim rate, visam case. si uite asa uiti sa analizezi ce simti tu. uiti sa te intrebi daca esti fericit, daca il faci fericit pe cel de langa tine. uiti ce inseamna de fapt fericirea. daca te-ar intreba cineva acum, nici n-ai putea sa-i spui de ce ai nevoie ca sa fii fericit. pentru ca ai cam tot ce e nevoie din punct de vedere social. dar sufletul??? el cui ramane? de el cine se mai ocupa?? tu nu ai timp, trebuie sa-ti vezi de job si de mancarea de fasole, trebuie sa suni o prietena sa-i zici "la multi ani!", sa saluti, sa raspunzi, sa faci, sa ajuti, sa mergi, sa zambesti, sa faci cunostinta...
dar sufletul??? de el cine sa se mai ingrijeasca?
gura pacatosului adevar graieste... in gluma spunem adevaruri si in gluma trecem peste necazuri. in gluma traim si in gluma ne suparam.

- cum ar trebui sa fie barbatul perfect?
- destept, atent si cu simtul umorului!

dar sufletul???

caut job?

vorbeam azi cu o mama la telefon. plangea de mila fiului ei, ca trebuie sa plateasca in fiecare luna, bietul de el, rata la masina (ford focus luat in leasing, 1900 ron lunar), ca mai are rate mai mici pentru te miri ce credit de nevoi personale (din care nu a cumparat practic nimic astfel incat sa poata arata azi cu degetul "uite, pentru paharul ala platesc eu luna de luna 200 eur"), ca nu gaseste sa se angajeze, dragul de el, ca el vrea, dar e criza si cine naiba mai angajeaza pe vremurile astea? ca sa fie ei ai nicazu' cu legile lor si cu impozitele lor cu tot, ca noi nu putem sa-l ajutam si cat sa-i dam din pensia noastra?
credeti-ma ca nu e un exercitiu de imaginatie, nu e mama lui Goe reloaded, la capatul celalalt al firului se sufoca femeia de plans si suspine...
-pai, zic eu, lasa ca nu e chiar asa de grav, pana la urma poate sa cedeze leasingul, nu?
-nuuu, nu poate, ca a fost azi la compania de leasing si le-a zis ca le da masina inapoi si vrea in schimb avansul de 200 de milioane, dar aia n-au vrut...
-pai normal ca nu, ce avans sa-i dea, cand pot astepta linistiti sa nu plateasca ratele si sa-i ia masina moca? dar poate sa cedeze leasingul, sa-l preia altcineva, care sa plateasca in continuare ratele si sa-i dea avansul lui. asta se poate sigur.
- eu stiu dca o vrea asa?
hmmm...
din istoria compatimitului cu pricina aflu ca a terminat cu chiu cu vai scola profesionala ("ce sa-i faci? daca nu i-a placut scoala, n-am avut ce sa-i facem..."), ca n-a lucrat vreodata mai mult de 6 luni consecutiv. ca n-a fost decat sofer. ca nu stie, practic sa faca altceva util pentru un angajator in afara de condus. ca are 27 de ani. !!! . end of CV.
locuieste cu parintii, deci masa, casa, spalat, calcat, curat, cumparaturi, utilitati nu intra in aria lui de interes.
si-l bocea mama si suduia pe care cum apuca, doar doar i-o veni vreo idee sa-l ajute pe odor.
mi-am stapanit cu greu revolta si am cautat sa inchei repede si politicos discutia.
si-am ramas pe ganduri.
cine, Dumnezeule mare, vrea si nu poate??
care om in lumea asta nu are alta pretentie decat sa gaseasca un job si nu gaseste?
una e sa cauti un post de top management sau mai stiu eu ce, ceva anume, de la o limita minima in sus (ca remuneratie) si alta e sa mori de jale si neputinta fara sa vrei sa faci de fapt nimic.

nu ma revolta conditia tanarului in cauza, ci parintii. pai cum sa li se trezeasca printul din padurea adormita si sa puna mana sa invete sa se faca util in vreun fel, sa invete sa repare masini, sa spele pahare, sa mute cutii, sa macine grau, sa spuna poezii, sa serveasca la masa, sa impleteasca cosuri, sa deguste vinuri, sa curete peste, sa lipeasca etichete, sa......................., daca ei il cocolosesc si-i duc dimineta cacao cu lapte fierbinte si-o mangaiere si niste banuti din putinul lor, in loc sa-l lase sa se descurce??
sunt atat de multe lucruri pe care le-ar putea face un om cu doua maini, doua picioare, doi ochi, urechi (tot doua), cu tot ce am si eu (si functionale toate) incat nu inteleg, iertati-ma, dar nu pot sa inteleg cum poate mama lui sa planga.

eu inteleg (prin empatie, ca practic e apa de ploaie ce spun) ca un parinte ar face orice pentru copilul lui si si-ar da si sufletul pentru el, dar sa-l vrei prost...sa mor daca pricep!

o fi criza... n-o fi...mi-e greu sa-mi dau cu parerea, s-au inchis intr-adevar multe firme care mai mult faceau fuguratie si deduceau TVA, dar nu cred ca nu mai mananca, nu se mai imbraca si nu mai traiesc oamenii! nu e mai putina lume pe strada, nu sunt mai putine masini, nu suntem mai putin imbracati, nu bem mai putina apa. poate suntem mai cumpatati cand vine vorba de cumparaturi, dar era si cazul. poate unii sunt mai putin dispusi sa plateasca brandul, dar in aceeasi masura platesc mai abitir altii, deci se echilibreaza cumva situatia.
prin urmare eu nu cred ca, in masura in care chiar esti dispus sa muncesti pentru banii tai, nu o poti face. depinde ce si cat stii sa faci si cat de mare e disponibilitatea ta in a invata si a te adapta cerintelor.
cred cu tarie ca atunci cand ai ceva de oferit si ceea ce oferi este de calitate, esti si platit. nu intotdeun la inaltimea efortului depus, nu intotdeauna la inaltimea sacrificiilor pe care le-ai facut ca sa inveti, nu intotdeuna la inaltimea greutatii (hmmm...inaltimea greutatii....chiar ca sunt interesanta:) ) cu care induri colegi/ sefi/ clienti/ etc. nevolnici, dar intotdeauna e ceva mai mult decat nimic.

propun tuturor celor care sunt in cautarea unui job o compunere libera cu tema "iata ce pot face cu doua maini dibace" (sau picioare, sau papile sau orice altceva, functional si disponibil sa fie)
spor la treaba!

competenta

vorbeam zilele trecute cu niste prieteni, la una din cafenelele linistite de pe Lipscani despre vreme, criza (daca s-au epuizat toate subiectele pe tema asta, acum se vorbeste despre oamenii care vorbesc doar despre criza :)), joburi, chirii si cate si mai cate. din vorba in vorba, ajungem la competenta.
noi am reusit sa o impartim in 4 etape. de fapt nu noi, e o clasificare stabilita de ceva vreme, de altii mai vrednici si mai destepti decat noi, doar ca ne-am inpotmolit la ordinea tipurilor de competenta...
prin urmare, eu sunt de parere ca exista:
*incompetenta neconstientizata (cand habar nu ai sa conduci, n-ai incercat niciodata, dar crezi ca orice prost poate sa o faca si n-ai nici cea mai vaga idee despre cat de penibila va fi prima incercare)
*incompetenta constientizata (dupa ce a murit motorul, a sughitat masina de 17 de ori, cat ai incercat tu un marsalier, iti dai seama ca esti varza murata si mai ai o gramada de invatat. eventual te gandesti ca nu vei reusi niciodata, dar te imbarbateaza imaginea tuturor prostilor de pe sosea si traditionalul ,,daca ei pot, voi putea si eu, da' ce?? eu sunt mai prost??,,)
*competenta constientizata (cand stapanesti foarte bine tot ceea ce reprezinta competenta, in exemplul nostru, esti constient ca trebuie sa te asezi pe bancheta, iti pui centura, reglezi oglinzile, pornesti motorul, ai grija ca in acelasi timp in care ridici pidiorul de pe ambreiaj sa apesi acceleratia...bla...bla...deci te folosesti de tot ce ai invatat pana in momentul asta, stiind ca poti)
*competenta neconstientizata (cand esti atat de competent incat nu te mai gandesti la ce faci, lucrurile vin de la sine. nu mai calculezi felul in care apesi pe acceleratie si ridici de pe ambreiaj, o faci pur si simplu, la fel cum reflex devine gestul de a semnaliza, fara sa te gandesti ,,urmeaza sa virez stanga, deci voi semnaliza. stanga,, :))

perfect logic si perfect normal, asa cum ar spune un prieten. doar ca exista si a doua varianta

*primele doua clasificari coincid, care va sa zice la prostie cazi mai usor de acord, nu sunt chiar atatea de dezbatut.
*competenta neconstientizata (de-abia ti-ai luat permisul si mergi cu o viteza mai mare decat esti capabil, dar pt ca ai luat sala si traseul, consideri ca esti atat de bun incat n-o sa-ti stea autostrada soarelui in cale tocmai tie, nu??)
*competenta constientizata (cand esti bun si stii prea bine lucrul asta si-ti faci si o manea, sa stie lumea ca ai valoare si ai dusmani :)

sincer, nu stiu cui sa dau dreptate, logica are fiecare dintre clasificari, atat ca tin mai mult cu a mea, dar nici pe-a doua nu o pot contrazice, se refera la altceva... (e drept ca am avut grija sa o descriu ceva mai sumar, dar ce nu am mai mentionat coincide cu descrierea primei clasificari).

gargarita-rita

din seria urarilor penibilo-jenante emanate cu ocazia diferitelor ocazii, in frunte cu "catelus cu parul cret, sa ai jeepul in cotet, o vila mare cu piscina, banca alaturi ca vecina, o lopata pentru bani, sanatate, la multi ani!" (recunosc, e copy-paste, m-a ferit Dumnezeu de asa orori de sarbatori...) si terminand cu "iti doresc sa ai parte de norocul unei fericiri depline si fericirea unui noroc deplin" (asta e de pe vremea matusii mele, cea cu oracolul), imi fac si eu in seara asta o urare, asa de joi seara-spre noaptea tarziu (vechea mea trauma cu florile daruite fara ocazie si fara motiv, asa doar de drag...)
imi doresc sa simt si peste 10, 20, 50 de ani ce simt acum. as vrea sa nu uit niciodata cum e sa-ti verifici de 100 de ori pe minut telefonul, de parca ar zbura mesajele spre tine cu o viteza similara batailor inimii, cu toate ca nu am puls suficient de rapid sa faca fata verificarilor efectuate pe ecranul telefonului...
imi doresc sa ma trezesc in fiecare dimineata cu emotii, cu graba de a face dus, cu dragul de a face cafea si cu dorinta de a aseza frumos zambetul pe fata cuiva, chiar daca mi-am sacrificat pentru asta o ora dimineata devreme.
imi doresc sa-mi iubesc si peste 100 de ani casa, asa cum o iubesc acum, cu bulina ei cu tot, cu bucataria mica si cu baia in care daca as pune o cada nu s-ar mai deschide nici usa macar... (dar din dorinta nu face parte si casa, adica sa-mi doresc sa stau tot aici si peste 100 de ani, no way!)
as vrea sa nu uit niciodata cum e sa te ia entuziasmul pe sus si sa te pomenesti zambind cand privesti un telefon, o carte, o perna, un stalp, o balustrada, o ceasca, un pix, o biata coala de hartie...
as vrea sa ma supere si sa ma preocupe si cand o sa fiu bunica tot lucruri marunte, lipsite de vreo importanta, dar carora sa le atribui in asteptarea mea dimensiuni catastrofale. sa urzesc planuri si sa intorc pe toate fetele un cuvant, un gest, o privire, sa le caut justificari, sa le intuiesc vreo cauza ascunsa, pentru ca mai apoi sa vad ca barbatii sunt atat de simpli si de precisi in actiunile lor incat ma bufneste rasul la gandul ca mi-au trecut atatea scenarii balzaciene prin cap...
din suflet as vrea sa mi se taie picioarele dintr-o privire asa cum mi se intampla acum

mai trec pe lista mea setea cu care scriu poezii de dor si de durere, dragul cu care calc camasi dimineata si dorinta de a avea multi, multi copii (aici vreau sa spun ca-mi doresc sa-mi doresc copii si dupa ce-l nasc pe primul, sa uit de dureri si colici si pampersi si tipete si sa mai fac macar vreo doi dupa :)

as vrea sa zambesc si sa iubesc si sa astept, sa caut si sa tanjesc cu aceeasi energie si cand o sa incurc numele moderne si complicate ale nepotilor mei, pana la urma e si asta o sursa de momente de fericire, nu?

cat?

cam atat de mult si de frumos imi pare rau...