gargarita-rita

din seria urarilor penibilo-jenante emanate cu ocazia diferitelor ocazii, in frunte cu "catelus cu parul cret, sa ai jeepul in cotet, o vila mare cu piscina, banca alaturi ca vecina, o lopata pentru bani, sanatate, la multi ani!" (recunosc, e copy-paste, m-a ferit Dumnezeu de asa orori de sarbatori...) si terminand cu "iti doresc sa ai parte de norocul unei fericiri depline si fericirea unui noroc deplin" (asta e de pe vremea matusii mele, cea cu oracolul), imi fac si eu in seara asta o urare, asa de joi seara-spre noaptea tarziu (vechea mea trauma cu florile daruite fara ocazie si fara motiv, asa doar de drag...)
imi doresc sa simt si peste 10, 20, 50 de ani ce simt acum. as vrea sa nu uit niciodata cum e sa-ti verifici de 100 de ori pe minut telefonul, de parca ar zbura mesajele spre tine cu o viteza similara batailor inimii, cu toate ca nu am puls suficient de rapid sa faca fata verificarilor efectuate pe ecranul telefonului...
imi doresc sa ma trezesc in fiecare dimineata cu emotii, cu graba de a face dus, cu dragul de a face cafea si cu dorinta de a aseza frumos zambetul pe fata cuiva, chiar daca mi-am sacrificat pentru asta o ora dimineata devreme.
imi doresc sa-mi iubesc si peste 100 de ani casa, asa cum o iubesc acum, cu bulina ei cu tot, cu bucataria mica si cu baia in care daca as pune o cada nu s-ar mai deschide nici usa macar... (dar din dorinta nu face parte si casa, adica sa-mi doresc sa stau tot aici si peste 100 de ani, no way!)
as vrea sa nu uit niciodata cum e sa te ia entuziasmul pe sus si sa te pomenesti zambind cand privesti un telefon, o carte, o perna, un stalp, o balustrada, o ceasca, un pix, o biata coala de hartie...
as vrea sa ma supere si sa ma preocupe si cand o sa fiu bunica tot lucruri marunte, lipsite de vreo importanta, dar carora sa le atribui in asteptarea mea dimensiuni catastrofale. sa urzesc planuri si sa intorc pe toate fetele un cuvant, un gest, o privire, sa le caut justificari, sa le intuiesc vreo cauza ascunsa, pentru ca mai apoi sa vad ca barbatii sunt atat de simpli si de precisi in actiunile lor incat ma bufneste rasul la gandul ca mi-au trecut atatea scenarii balzaciene prin cap...
din suflet as vrea sa mi se taie picioarele dintr-o privire asa cum mi se intampla acum

mai trec pe lista mea setea cu care scriu poezii de dor si de durere, dragul cu care calc camasi dimineata si dorinta de a avea multi, multi copii (aici vreau sa spun ca-mi doresc sa-mi doresc copii si dupa ce-l nasc pe primul, sa uit de dureri si colici si pampersi si tipete si sa mai fac macar vreo doi dupa :)

as vrea sa zambesc si sa iubesc si sa astept, sa caut si sa tanjesc cu aceeasi energie si cand o sa incurc numele moderne si complicate ale nepotilor mei, pana la urma e si asta o sursa de momente de fericire, nu?

cat?

cam atat de mult si de frumos imi pare rau...

imi pare rau

nu-mi pare rau si nu regret mai nimic din tot ce am facut. toate erorile impardonabile, toate greselile, toate rateurile "realizate" mult prea devreme au rezultat un final fericit. din toate am invatat si pe toate le-am transformat in experienta de viata pe care o cautam si pe care unii o etaleaza cu fala.
nu-mi pare rau pentru [aproape] nimic din ce-am facut si pentru nimic din ce am pierdut, nimic din cele care mi-au fost furate si nici pentru cele pe care am fost pacalita sa le cedez.
nu-mi pare rau pentru ce-am fost si nici pentru ce sunt. cu atat mai putin pentru ce as fi putut sa fiu!

imi pare rau ca nu stiu sa ascund lacrimi. si daca, intr-un efort suprauman le inghit si le ascund in cerculete de fum, ochii mei nu au mintit niciodata.
imi pare rau pentru ca nu am stiut sa fiu niciodata cel neimplicat si linistit, dar imi asum zambind rolul si implicarea si nelinistea...
imi pare rau ca n-am stiut niciodata sa cer. sa pretind fericiri pe care le-am regizat pana la cel mai mic detaliu, dar pe care nu le-am rostit cu voce tare niciodata.
imi pare rau ca nu cred niciodata cand zic hotarata "e un fleac [m-au ciuruit :)) ], peste 10 ani o sa ma gandesc zambind la zilele astea", desi stiu ca e cat se poate de adevarat.

imi pare rau ca nu pot fi cu adevarat furioasa. mie imi trece. intotdeauna...

tic tac

o vorba romaneasca spune "lasa ca si maine e o zi!"
bine, nu e chiar romaneasca, vine de undeva, dintr-o scena de film, unde se vrea subliniata durerea extrema a eroinei, iar citatul de mai sus subliniaza ca ea, incercata de aprigi dureri sufletesti, isi face curaj si isi promite ca si maine va mai putea respira fara el si va putea sa zambeasca (cu respiratul treaca- mearga, dar de zambit credeti-ma ca se indoieste sincer. de asemenea va putea sa se uite in oglinda fara el si sa se dea in continuare cu ruj pe buze, in fine, va putea trai. trebuie sa luati in calcul ca astea nu sunt replici din film, ci interpretarea mea, deci eu presupun ca ea gandea x, in schimb tot eu presupun ca de fapt se amagea doar cand gandea x... :))
varianta romaneasca e ceva mai pragmatica, care va sa zica, nu mai muncim atat azi, ca si maine e o zi...

cine sta in bloc cu bulina sa ridice mana (sus :)
cine sta in bloc cu bulina si era acasa in timpul cutremurului sa ridice mana (tot sus, ca mie asa imi zicea doamna la scoala).
cine sta in bloc cu bulina, undeva mai sus de parter si era acasa in timpul cutremurului sa ridice mana (stiti voi unde, nu mai zic, ca m-a invatat mai tarziu o alta doamna ca e pleonasm, dar doar la lectia cu tema asta, ca in rest si ea tot asa zicea).
cine sta in bloc cu bulina, la un etaj superior si era acasa in timpul cutremurului si nu si-a pus problema ca maine poate nu mai e o zi (cel putin pentru el) sa nu ridice mana, ca stiu ca nu e nimeni.

da, ati ghicit, stau in bloc cu bulina si am simtit cutremurul in fiecare bucatica din casa, in peretii mei, care nu se zguduiai ci se leganau si in fiecare ghiveci de flori, ca erau aliniate toate, parca jucau sarba, nu alta.

si pentru ca in timpul cutremuratorului eveniment tocmai scriam despre prune (deci eram suparata rau), am incercat sa-mi stapanesc spaima si sa zic indiferenta "ei si? daca muream, muream si gata!"
si pentru ca supararea mea venea de undeva anume, generatorul ei ma intreaba uimit "pai muream asa, suparati??"
da, se pare ca asa s-ar fi intamplat...
dar de ce, draga domnule, nu ne-am pus problema asta de ieri, de cand m-ai suparat?
ia sa stam noi frumusel si sa chibzuim de doua ori inainte de a face ceva, daca maine nu mai apuc sa indrept? daca nu mai apuc sa iert? daca nu mai apuc sa fac ce am amanat azi?
ia spuneti voi sincer (nu ridicati mana, ca stiu ca e valabil pentru toti) va ganditi vreodata la asta?

ia mutati-va voi la mine in bloc, sa vedeti voi ce frumos rasare soarele, dragutul de el, a doua zi si ce lunga e ziua pana la rasaritul lunii... si ia spuneti-mi voi, ce fel de barbat rateaza o [poate ultima] zi in care sa ii aduca flori minunatei lui?
se pare ca ati ghicit... sa mai astept un cutremur, poate-poate?

a! si mai am o nedumerire: si ea tot la asta se gandea?

acasa

imi amintesc de perioada din scoala generala. timpul meu trecea de la o vacanta la alta. asa imi dadeam seama ca a mai trecut un an, la vacanta de vara :)
timpul trecea de la un 15 sept la altul, de la o teza la alta, de la un capitol de istorie la altul si de la o noua regula de gramatica la alta.
nu percepeam ziua ca atare, nu simteam orele, reperele mele erau constituite de ce carte am mai terminat, week-end.urile in care jucam T.O.M.A.P.A.N.T. , jocurile din fiecare anotimp: pitita, cu sania la derdelus, disectii pe broaste -unchiul prietenei mele Raluca era medic veterinar si sterpeleam tot felul de fiole, care pentru noi erau invariabil anestezice :)) - pomenile pe care le facem cu frunze de vita de vie, dulceata si nisip pentru vreun gandac strivit prin curte, dupa-amiezile petrecute la garla, cu porumb furat, copt pe malul Ialomitei, focurile pe care le faceam noaptea la poarta, la care coceam corcoduse infipte in betisoare (n-am sa uit aroma inconfundabila de corcodusa acra, calda, vestejita si plina de funingine...). bine, recunosc si de tigarile pe care le faceam din foile din oracolul matusii mele (oracol vechi, foi ingalbenite, satisfactie garantata!) si iarba uscata (de-asta de pe sant, nu auzisem noi de alte alea...).

la un moment dat, pe la vreo 20 de ani, cand deja eram student angajat, chirias, pe picioarele mele, mi-am dat seama ca am alte repere temporale... ziua in care plateam chiria, data scadenta a facturii de telefon, sambata in care imi puneam ceasul sa sune tot la 6.20 doar pentru satisfactia de a-l inchide si a ma culca inapoi (niciudata nu reuseam sa adorm din nou...).
problema e ca se formeaza un cerc vicios, faci lucruri pentru a respecta angajamente si respecti angajamentele astfel incat sa poti face lucrurile care sa-ti permita sa respecti angajamentele, ca altfel nu mai poti face lucrurile si se duc pe apa sambetei angajamentele...

si acum platesc facturi, chirie, intretinere, abonament ratb (si orice mai intra la capitolul angajamente) pentru ca si acum mai fac lucruri (mai putin de doua joburi n-am avut vreo luna incepand cu primul an de facultate), in schimb..... am un sens, nu din inertie.

acum ma intorc acasa, unde ma asteapta printre altele, o serie de realizari:
























PS: kev, iarta-mi diletantismul cu care am facut pozele...

prune

citeam pe blogul simonei catrina, pe care o astept ca pe ace, fie pe blog, fie in articolele din tango, o solutie amuzanta pentru depresiile acute: iei un kilogram de prune, le mananci si apoi bei o sticla cu apa. reteta e garantata, cu siguranta dupa ce administrezi leacul nu te mai preocupa atat depresia, pe alocuri te apasa alte dureri :) - pentru cunoscatori, e o tehnica de vanzari la baza, "liftul", care consta in mutarea generatorului de stres catre o alta nemultumire mai mica si mai usor de rezolvat, astfel incat sa uite clientul de necazuri :) eh, dar astea sunt alte socoteli.

noaptea trecuta mi-am pus in cap sa incerc tratamentul, dar am fost atat de suparata, incat am uitat sa cumpar prune si m-am ales cu o stare de nervozitate ceva mai intensa...

ceea ce ma apasa pe mine e altceva. ma intreb cum luam decizii. e usor sa decizi daca bei cola sau apa plata, iei in considerare o serie de factori -gust, ingrediente, nevoia care te determina sa cumperi (sete sau pofta sau mai stiu eu ce)- si cumperi.

in general oamenii fac lucruri pentru a obtine o placere sau a evita o durere/ neplacere si de aici pornesc deciziile.

dar ce ne facem cand isi baga nasul sufletul? cum administram partea emotionala si cat dozam din cea rationala?

sunt situatii in care sa decizi rational inseamna sa rupi jumatate din tine, sa te imparti in doua si sa lasi jumatatea rupta in urma, pentru ca mai apoi sa te regenerezi in timp (ca deh, le reolva timpul pe toate...)
pe de alta parte, daca mergi pe mana inimii si tragi aer in piept, inghiti in sec si mergi mai departe, inseamna sa rupi cealalta jumatate din tine.

e, in situatia asta, ce jumatate sa alegi?

nu stiu incotro e calea cea dreapta. mai mult decat sa ma rog nu am curaj inca sa fac ceva.

si pentru ca tot framant pe toate partile situatia si vad ca tot in cumpana raman, mi-am amintit de o alta poveste:

se stie ca emotiile sunt (evident) rude, ca tot convietuiesc ele care pe unde apuca. si aveau obiceiul de a-si petrece dupa-amiezile de duminica impreuna. fiecare invita celelalte emotii la masa si se odihneau si-si povesteau de cine si cum asculta oamenii.
intr-o duminica vine randul nebuniei, care invita celelalte emotii la ea, pregateste masa, le ospateaza, le serveste cu prajituri, serbet si alte bunatati si apoi le invita la joc. propune ea v-ati ascunselea (sau pitita, sau fata, depinde pe unde ati copilarit).

drept urmare, "se pune" nebunia, incepe sa numere si emotiile joaca si ele dupa cum le e felul : bucuria se bucura de locul in care s-a ascuns, tristetea era trista pentru ca presimtea ca o s-o gaseasca prima, frica se temea ca nu e locul cel mai potrivit si tot asa.

ajunge nebunia la 100 (sutaaaa! cine nu e gata il iau cu lopaataa!) si incepe sa le caute. prima o gaseste pe curiozitate, care era curioasa pe cine va gasi nebunia si tot iesea din ascunzatoare. apoi gaseste frica, pe care o auzeai tremurand de la o posta si una cate una "scuipa" toate emotiile, mai putin iubirea.

innebuneste nebunia :p la gandul ca a gasit iubirea un loc atat de bun si incepe sa rascoleasca peste tot, iese in livada, cauta pe ici, cauta pe colo si nimic. cand se opreste un pic sa-si traga sufletul, vede o tufa de trandafiri miscandu-se si zice "te-am gasit si pe tine!" si culca trandafirii la pamant.

fiindca a lovit tufa nebuneste, ii intra iubirii spinii in ochi... tipete, urlete, murea iubirea de durere. se strang emotiile, o ajuta sa se ridice, in fine, ce sa mai faca, faptul era consumat...

atunci nebunia zice "ce-am stricat nu mai pot repara, oricat de mult mi-as dori... am sa stau cu tine toata viata si am sa te ajut sa-ti gasesti drumul, n-am sa te mai las niciodata singura"

si uite asa, de atunci dragostea e oarba si tot umbla alaturi de nebunie....

hmm....asa sa fie oare??

egoism

cand m-am mutat "la oras" am constatat ca nu e atat de simplu sa stai intr-o astfel de comunitate, ca nu te ia nimeni cu masina in drumul spre casa (si daca, Doamne fereste, se intampla e de rau) - asa cum obisnuiesc vecinii mei de la tara, chiar daca uneori invitatia e facuta de la bordul unei carute (: - ca oamenii nu se saluta intre ei, nu se ajuta la caratul bagajelor si cate si mai cate.
am catalogat comportamentul drept egoism.

la facultate, desi majoritatea lucram, deci aproape nimeni nu ajunge la toate cursurile, foarte, foarte greu poti face rost de un curs de la vreun coleg (aici am avut norocul sa ma imprietenesc cu Alina, care mi le-a dat pe toate, dar nu se pune, ca nici ea nu e bucuresteanca, asadar simtea nevoia de asociere :)
egoism din nou.

si lista poate continua.

acum inteleg motivele pentru care nu se intampla toate lucrurile astea, vad chiar o gramada de beneficii, dar ce ne facem cand cel de langa noi da dovada de egoism?

cum gestionam situatiile in care un om important prefera confortul lui, constient fiind ca ne provoaca disconfort?

egoismul e al lui, fiindca nu se gandeste mai intai la mine, sau al meu, fiindca ma astept sa cantareasca de doua ori inainte de a cere ceva, sau de a face ceva ce-i cer?

care e granita dintre consens si compromis?

argument

ieri, in timp ce rumegam povestea asta cu succesul, am tot ascultat o melodie, care ilustreaza de minune imaginea.... undeva-n balcani...

povesti

azi mi-am amintit de o poveste pe care o stiu din copilarie, de pe vremea in care povestile nemuritoare reprezentau singura sursa de violenta din universul meu nemarginit (de lectura, evident).

povestea e despre un rege care isi dorea, asa cum le sta regilor bine, sa fie mai presus de toti curtenii si evident, mai presus de toti regii din lume. in aceasta perioada, un croitor (tind sa cred ca roman) a mers la rege si i-a spus ca ii fagaduieste sa-i croiasca niste haine cum nu s-au mai vazut in lume, cu broderii divine si culori cum nici macar in gradinile regale nu gasesti. atat de minunata le e tesatura, incat doar un prost nu o poate vedea.
incantat, regele ii fagaduieste la randul lui saci cu aur si bogatii minunate (povestea asta nu e cu jumatate din imparatie si fata de mireasa).
zis si facut. aduce croitorul hainele, le scoate cu deosebita grija si le arata regelui, care nu vede absolut nimic, dar isi aminteste descrierea croitorului ("doar un prost nu le poate vedea"), asa ca, desi deduce gradul de prostie pe care il poseda, isi zice ca nu e atat de prost incat sa faca din asta un comunicat public. incepe deci sa laude straiele imparatesti, cot la cot cu sfetnicii, slugile si alti bagatori de seama de la curtea regala, ba chiar, in necuprinsa lui intelepciune da croitorului ceva mai multe bogatii decat ii fagaduise.
a doua zi, in tot regatul rasunau vesti despre nemaivazutele straie regesti, cu atat mai mult cu cat la ora pranzului regele urma sa le poarte la parada (cum altfel decat) regala.
cum toti stiau ca hainele sunt relevatoare de IQ, se intreceau curtenii in a preamari iscusinta croitorului, limpezimea culorilor si unicitatea broderiilor, pana cand apare un biet copil naiv care intreaba nedumerit de ce se plimba regele in chiloti prin regat si ce l-a impiedicat de puna o toala pe el...

mi-am amintit de povestea asta in timp ce citeam "1984"- George Orvell, in care concluziona maret un intelept al actiunii "daca eu stiu ca plutesc, tu stii ca plutesc si toti oamenii din jurul nostru stiu ca plutesc, inseamna ca plutesc, chiar daca am picioarele lipite de pamant". (nu e citat mot-a-mot, dar asta e ideea).

ma intreb cate din lucrurile din jurul nostru sunt importante pentru ca asa stim toti si cate sunt cu adevarat importante.

ma intreb cat de mare e presiunea celor din jur si cat de puternica e credinta noastra ca cei din jur exercita o anumita presiune.

ma intreb de cate ori ni s-a intamplat sa facem sacrificii pentru a cumpara lucruri (fie ele telefoane, haine, bijuterii, masini, brelocuri sau sosete), doar pentru ca inca 5 persoane cu care urmeaza sa ne intalnim au un anumit "standard" si trebuie sa ne ridicam la inaltimea lui. din punctul meu de vedere toate celelalte 5 persoane au facut aceleasi sacrificii de doi (intr-un caz fericit, ca in rest ronii au mai multe zerouri) lei pentru o imagine falsa a unui grup fals, cotat cu un numar fals de stele false.

apartenenta la un grup (al oamenilor de afaceri, al fumatorilor temerari, al mamelor eroine, al sotiilor devotate, al sotilor poligami, al rock-erilor inraiti sau al raperilor duri) ne costa de multe ori mai mult decat putem plati. cand ajungi sa nu mai vezi padurea de copaci, cand conteaza mai mult cum ar trebui sa fi decat cum esti de fapt, se numeste ca esti un ins de succes!
in cazul acesta, nu pot decat sa le urez tuturor mult succes, fredonand versurile pe care un pici asemeni celui din poveste, le striga entuziasmat la vestiarul de la inot: "desteaaaptaa-teeee romaneeeeee"