prune

citeam pe blogul simonei catrina, pe care o astept ca pe ace, fie pe blog, fie in articolele din tango, o solutie amuzanta pentru depresiile acute: iei un kilogram de prune, le mananci si apoi bei o sticla cu apa. reteta e garantata, cu siguranta dupa ce administrezi leacul nu te mai preocupa atat depresia, pe alocuri te apasa alte dureri :) - pentru cunoscatori, e o tehnica de vanzari la baza, "liftul", care consta in mutarea generatorului de stres catre o alta nemultumire mai mica si mai usor de rezolvat, astfel incat sa uite clientul de necazuri :) eh, dar astea sunt alte socoteli.

noaptea trecuta mi-am pus in cap sa incerc tratamentul, dar am fost atat de suparata, incat am uitat sa cumpar prune si m-am ales cu o stare de nervozitate ceva mai intensa...

ceea ce ma apasa pe mine e altceva. ma intreb cum luam decizii. e usor sa decizi daca bei cola sau apa plata, iei in considerare o serie de factori -gust, ingrediente, nevoia care te determina sa cumperi (sete sau pofta sau mai stiu eu ce)- si cumperi.

in general oamenii fac lucruri pentru a obtine o placere sau a evita o durere/ neplacere si de aici pornesc deciziile.

dar ce ne facem cand isi baga nasul sufletul? cum administram partea emotionala si cat dozam din cea rationala?

sunt situatii in care sa decizi rational inseamna sa rupi jumatate din tine, sa te imparti in doua si sa lasi jumatatea rupta in urma, pentru ca mai apoi sa te regenerezi in timp (ca deh, le reolva timpul pe toate...)
pe de alta parte, daca mergi pe mana inimii si tragi aer in piept, inghiti in sec si mergi mai departe, inseamna sa rupi cealalta jumatate din tine.

e, in situatia asta, ce jumatate sa alegi?

nu stiu incotro e calea cea dreapta. mai mult decat sa ma rog nu am curaj inca sa fac ceva.

si pentru ca tot framant pe toate partile situatia si vad ca tot in cumpana raman, mi-am amintit de o alta poveste:

se stie ca emotiile sunt (evident) rude, ca tot convietuiesc ele care pe unde apuca. si aveau obiceiul de a-si petrece dupa-amiezile de duminica impreuna. fiecare invita celelalte emotii la masa si se odihneau si-si povesteau de cine si cum asculta oamenii.
intr-o duminica vine randul nebuniei, care invita celelalte emotii la ea, pregateste masa, le ospateaza, le serveste cu prajituri, serbet si alte bunatati si apoi le invita la joc. propune ea v-ati ascunselea (sau pitita, sau fata, depinde pe unde ati copilarit).

drept urmare, "se pune" nebunia, incepe sa numere si emotiile joaca si ele dupa cum le e felul : bucuria se bucura de locul in care s-a ascuns, tristetea era trista pentru ca presimtea ca o s-o gaseasca prima, frica se temea ca nu e locul cel mai potrivit si tot asa.

ajunge nebunia la 100 (sutaaaa! cine nu e gata il iau cu lopaataa!) si incepe sa le caute. prima o gaseste pe curiozitate, care era curioasa pe cine va gasi nebunia si tot iesea din ascunzatoare. apoi gaseste frica, pe care o auzeai tremurand de la o posta si una cate una "scuipa" toate emotiile, mai putin iubirea.

innebuneste nebunia :p la gandul ca a gasit iubirea un loc atat de bun si incepe sa rascoleasca peste tot, iese in livada, cauta pe ici, cauta pe colo si nimic. cand se opreste un pic sa-si traga sufletul, vede o tufa de trandafiri miscandu-se si zice "te-am gasit si pe tine!" si culca trandafirii la pamant.

fiindca a lovit tufa nebuneste, ii intra iubirii spinii in ochi... tipete, urlete, murea iubirea de durere. se strang emotiile, o ajuta sa se ridice, in fine, ce sa mai faca, faptul era consumat...

atunci nebunia zice "ce-am stricat nu mai pot repara, oricat de mult mi-as dori... am sa stau cu tine toata viata si am sa te ajut sa-ti gasesti drumul, n-am sa te mai las niciodata singura"

si uite asa, de atunci dragostea e oarba si tot umbla alaturi de nebunie....

hmm....asa sa fie oare??