cand m-am mutat "la oras" am constatat ca nu e atat de simplu sa stai intr-o astfel de comunitate, ca nu te ia nimeni cu masina in drumul spre casa (si daca, Doamne fereste, se intampla e de rau) - asa cum obisnuiesc vecinii mei de la tara, chiar daca uneori invitatia e facuta de la bordul unei carute (: - ca oamenii nu se saluta intre ei, nu se ajuta la caratul bagajelor si cate si mai cate.
am catalogat comportamentul drept egoism.
la facultate, desi majoritatea lucram, deci aproape nimeni nu ajunge la toate cursurile, foarte, foarte greu poti face rost de un curs de la vreun coleg (aici am avut norocul sa ma imprietenesc cu Alina, care mi le-a dat pe toate, dar nu se pune, ca nici ea nu e bucuresteanca, asadar simtea nevoia de asociere :)
egoism din nou.
si lista poate continua.
acum inteleg motivele pentru care nu se intampla toate lucrurile astea, vad chiar o gramada de beneficii, dar ce ne facem cand cel de langa noi da dovada de egoism?
cum gestionam situatiile in care un om important prefera confortul lui, constient fiind ca ne provoaca disconfort?
egoismul e al lui, fiindca nu se gandeste mai intai la mine, sau al meu, fiindca ma astept sa cantareasca de doua ori inainte de a cere ceva, sau de a face ceva ce-i cer?
care e granita dintre consens si compromis?
Prăjitură cu portocale, ca în copilărie
Acum 3 ani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu