povesti

azi mi-am amintit de o poveste pe care o stiu din copilarie, de pe vremea in care povestile nemuritoare reprezentau singura sursa de violenta din universul meu nemarginit (de lectura, evident).

povestea e despre un rege care isi dorea, asa cum le sta regilor bine, sa fie mai presus de toti curtenii si evident, mai presus de toti regii din lume. in aceasta perioada, un croitor (tind sa cred ca roman) a mers la rege si i-a spus ca ii fagaduieste sa-i croiasca niste haine cum nu s-au mai vazut in lume, cu broderii divine si culori cum nici macar in gradinile regale nu gasesti. atat de minunata le e tesatura, incat doar un prost nu o poate vedea.
incantat, regele ii fagaduieste la randul lui saci cu aur si bogatii minunate (povestea asta nu e cu jumatate din imparatie si fata de mireasa).
zis si facut. aduce croitorul hainele, le scoate cu deosebita grija si le arata regelui, care nu vede absolut nimic, dar isi aminteste descrierea croitorului ("doar un prost nu le poate vedea"), asa ca, desi deduce gradul de prostie pe care il poseda, isi zice ca nu e atat de prost incat sa faca din asta un comunicat public. incepe deci sa laude straiele imparatesti, cot la cot cu sfetnicii, slugile si alti bagatori de seama de la curtea regala, ba chiar, in necuprinsa lui intelepciune da croitorului ceva mai multe bogatii decat ii fagaduise.
a doua zi, in tot regatul rasunau vesti despre nemaivazutele straie regesti, cu atat mai mult cu cat la ora pranzului regele urma sa le poarte la parada (cum altfel decat) regala.
cum toti stiau ca hainele sunt relevatoare de IQ, se intreceau curtenii in a preamari iscusinta croitorului, limpezimea culorilor si unicitatea broderiilor, pana cand apare un biet copil naiv care intreaba nedumerit de ce se plimba regele in chiloti prin regat si ce l-a impiedicat de puna o toala pe el...

mi-am amintit de povestea asta in timp ce citeam "1984"- George Orvell, in care concluziona maret un intelept al actiunii "daca eu stiu ca plutesc, tu stii ca plutesc si toti oamenii din jurul nostru stiu ca plutesc, inseamna ca plutesc, chiar daca am picioarele lipite de pamant". (nu e citat mot-a-mot, dar asta e ideea).

ma intreb cate din lucrurile din jurul nostru sunt importante pentru ca asa stim toti si cate sunt cu adevarat importante.

ma intreb cat de mare e presiunea celor din jur si cat de puternica e credinta noastra ca cei din jur exercita o anumita presiune.

ma intreb de cate ori ni s-a intamplat sa facem sacrificii pentru a cumpara lucruri (fie ele telefoane, haine, bijuterii, masini, brelocuri sau sosete), doar pentru ca inca 5 persoane cu care urmeaza sa ne intalnim au un anumit "standard" si trebuie sa ne ridicam la inaltimea lui. din punctul meu de vedere toate celelalte 5 persoane au facut aceleasi sacrificii de doi (intr-un caz fericit, ca in rest ronii au mai multe zerouri) lei pentru o imagine falsa a unui grup fals, cotat cu un numar fals de stele false.

apartenenta la un grup (al oamenilor de afaceri, al fumatorilor temerari, al mamelor eroine, al sotiilor devotate, al sotilor poligami, al rock-erilor inraiti sau al raperilor duri) ne costa de multe ori mai mult decat putem plati. cand ajungi sa nu mai vezi padurea de copaci, cand conteaza mai mult cum ar trebui sa fi decat cum esti de fapt, se numeste ca esti un ins de succes!
in cazul acesta, nu pot decat sa le urez tuturor mult succes, fredonand versurile pe care un pici asemeni celui din poveste, le striga entuziasmat la vestiarul de la inot: "desteaaaptaa-teeee romaneeeeee"